Cat de departe ai merge?

Am fost intotdeauna genul de persoana care gandeste cu inima. Pe parcursul anilor aceasta modalitate de a actiona nu s-a dovedit intotdeauna eficienta, fapt pentru care am inceput sa gandesc mai pragmatic, sa fiu intai realista si abia mai apoi idealista.

Ideea principala a fost ca, de cate ori viata m-a pus in fata unor provocari, oricat de indraznete, grele, de neconceput, visatoare ar fi fost, am luptat pentru a le duce la bun sfarsit, cu conditia evident ca fiecare sa imi aduca anumite beneficii, pe plan personal in primul rand.

Cred ca trebuie sa ai curajul sa faci primul pas. Cam de aici incepe totul. Trebuie sa ai curajul sa iti doresti mai mult. E vorba despre un drum lung, poate cu multe obstacole uneori dar cat timp tu crezi in acel vis, cat timp iti doresti cu toata inimioara sa obtii ceva anume, pana si universul conspira in realizarea acelor dorinte.

Ai grija ce-ti doresti ca ar putea sa ti se intample!

Este citatul care imi descrie cel mai bine primele luni ale lui 2019. Imi doresc atat de mult unele lucruri incat dureaza cam… 2 zile pana sa se concretizeze! :)) Iar mie nu imi ramane decat sa actionez intocmai. Esti aruncata in cusca cu lei? Te imprietenesti cu ei. Nu e ca si cand as putea deveni dresoare, fac si eu ce stiu.

Am avut in multe situatii grele sentimentul ca “nu mai pot”. Nu mai exista “nu mai pot”. Viata mi-a demonstrat ca oricand crezi ca nu mai poti, mai poti un pic si acel pic te deosebeste de restul. Picul ala care pe tine epuizeaza, practic te diferentiaza.

Am avut in schimb si momente de fericire suprema, momente pe care le-am inregistrat atat de bine in memoria sufletului si mai apoi in memoria vizuala incat pot derula tot filmul cu usurinta, de DRAG! Am intalnit persoane cu care impartasesc aceeasi gandire la modul de “scris in stele”, o soulsister greu de gasit, una pereche bunici despre care s-ar putea scrie carti intregi, am pastrat prietene de ani buni langa mine (in limita in care timpul ne permite) si am o familie perfecta: un tata mandru, o mama si mai mandra, un frate lipicios, o matusa grandomana si una si mai si, un verisor stie-tot, o adunatura de defecte fericite iar principalul defect stati linistiti, sunt eu! Glumesc, dar va iubesc! pentru ca sunteti ai mei, pentru ca cu nimeni nu v-as inlocui, cum spune melodia preferatilor de la Directia 5.

Ramane doar partea de provocari. Aici vine intrebarea care face si subiectul acestui articol. Cat de departe merem pentru un vis? pentru o provocare?

Mi s-a spus recent ca daca vreau sa intru oarecum in normalitate, in randul oamenilor la casa lor cu familie si copii, trebuie sa fac unele compormisuri. Stiti ce am raspuns? “Singura persoana pentru care eu ma mai compromit sunt eu!” Si de ce as compormite inima cand poti ajunge la un inel cu fericire in alt fel? Nu ati inteles nimic? Cam asta era si ideea.

Trecand peste toata latura matrimoniala a ideii de mai sus, spun cu cea mai mare convingere ca in momentul in care eu cred cu tarie in o relatie, o prietenie, o provocare la locul de munca, o activitate care ma pasioneaza, cum ar fi cea cu blogul, nu ma va opri nimic din drumul meu. Daca acest blog are un cititor, cuvantul meu transmite ceva. Daca o relatie imi aduce fericirea, atunci merita implicarea mea in totalitate. Daca o prietenie ma face sa uit de cele 3 ore petrecute intr-o cafenea si ne readuce impreuna dupa 2 zile, inseamna ca a devenit familie. Daca pentru bunica prezenta mea o face sa ramana cu ochii in lacrimi la plecare, nu imi ramane decat sa fiu acolo cat de mult pot. Daca jobul imi pune pe masa noi provocari, stiti ce fac eu? Eu spun “DA”.

Am avut o iesire cu o “soulsister” recent care dintr-o iesire de o ora, doua a ajuns sa fie de peste 6 ore. Inca sunt profund impresionata de cum pot rezona doua persoane care impartasesc aproape aceeasi gandire, aceleasi gusturi, ganduri dar care in 2 ani nu au descoperit asta. Si o descopera la o cina, intr-o seara de primavara, cand ajungi sa intelegi ca uneori timpul zboara.

Si totusi, pana unde mergem pentru un vis? Pana la capat. Nu sunt fata cu jumatati de masura. E totul sau nimic. Cat de impulsiva sunt? Deloc. Sunt capricorn, capricornul pare sa aibe mereu o agenda, un plan, un plan de backup, totul este gandit. Totul este calculat. Iar cand calculele nu prea ies, cand ecuatia e cam grea, cauti rezolvarea, verifici rezultatul in spate la raspunsuri si construiesti algoritmul in asa fel incat sa te faca fericit. Pentru ca scopul meu suprem la cei 28 de ani, idealul meu in viata, este sa fiu FERICITA, si pentru fericire merg pana la capatul pamantului, si ma intorc de acolo cu zambetul pe buze.

Ma simt oarecum profund indatorata sau mai bine spus multumitoare fata de toate provocarile pe care le am in fata sau pe care le-am avut pana acum pentru ca m-au facut sa devin Cristina cea de astazi, cea pe care unii nici nu o mai recunosc. Si e a naibii de bine! Mai bine decat o cafea intr-o zi de sambata!

Dar tu? Cat de departe ai merge pentru… ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *