București, a doua casă

Azi e despre suflet, cum de fapt e cam totul în ultimele zile. Sunt oarecum absentă din tot ce se întâmplă în jurul meu pentru că inima mi-a rămas acolo, pierdută prin agitația din capitală. Haideți să vedem cum a început totul.

Mi s-a spus la locul de muncă: “Luni pleci la București.”

Ceea ce nu știau ei e că, pe lângă ritmul de viață, mediul de lucru stresant dar productiv, colegii de nota 10, eu aveam o afinitate pentru acest oraș. Chiar îmi spunea cineva recent: “Cris, tu ești făcută pentru București. “

Vă spun încă de pe acum că acesta nu va fi un articol educativ, nici măcar unul care sa aducă ceva inedit, multă lume a fost la capitală, nimic nou sub soare. Mulți au fost și în aceste 2 locuri. Putini însă au simțit o conexiune cu orașul în sine, și implicit cu cele 2 locații despre care vreau să vă povestesc azi. Acesta este un articol de suflet, o filă din jurnal, care îmi doresc sa rămână și aici, în amintirile scrise.

02:40 – trezirea. Avem zbor cu noaptea-n cap.

6:45 – aterizarea la București. Mihai era deja în aeroport asteptandu-mă. Acum înțelegeți de ce sunt faine delegațiile astea? Băieții sunt bomboane. ?

Am încheiat ziua undeva pe la ora 17:30, ajungând într-un final la hotel în jurul orei 18:00.

După așezarea hainelor în dulap și dușul de rigoare, m-am trezit undeva pe marginea patului zicandu-mi: “Nu ziceai ca iubești acest oraș? Oare nu e soare afară?”

M-am îmbrăcat și am pornit inițial în căutarea unui Starbucks. Am mers vre-un km jumate pana am ajuns aici, în raiul malurilor, la Park Lake.

Sunt convinsă că vor fi combinații de n luate câte k persoane care vor spune că Park Lake nu e cel mai frumos mall, dar pentru mine e. Ați uitat că aici eu decid?

De la covorul pufos care e pe jos într-o porțiune a mallului, până la zona de food court plină cu liane acompaniate cu cântece de pasarele, sau la ieșirea directă într-un parc a mallului care e tare drăguță, Park Lake e pentru mine cel mai cel dintre malluri.

Am savurat fiecare pas chiar și cu oboseala de rigoare. Am iubit din prima clipa agitația de aici și am detestat cu desăvârșire intorsul acasă unde ritmul e vizibil mai lent. Nu sunt degeaba glumele cu ardeleni, deși avem și noi părțile noastre iubibile. ?

Seara de foc a fost de fapt seara de marți. Nu îmi amintesc sa mai fi fost vreodată atât de fascinată de vre-un oraș, poate doar Sibiul a reușit asta, dar am depășit de mult barierele cu Bucureștiul. Am fost la fântânile din Unirii. Poate compania, poate surprinderea ca am ajuns până acolo sau poate doar farmecul orașului în sine m-au făcut atât de fericită. Am văzut și Casa Poporului (atât cât ne-a permis scena în construcție pentru concertul din această seară a lui Bon Jovi), am fost și prin centrul vechi (eșec total cu burgerul de pui), dar momentul culminant a fost tot la fântâni. ❤️

În ziua următoare am rămas singură, eu și cu cafeaua mult îndrăgită.

Nu m-au deranjat nici măcar cele 3 ore petrecute în aeroport. De fapt, mi-am găsit o activitate de suflet, scrisul pe blog, încât nici nu am apucat să termin ceea ce aveam de scris și am continuat pe avion în drum spre casă. Și nu, nu veți vedea articolul scris din inimă. E terapia mea de suflet.

Trecând peste terapia mea, vreau să vă spun că, amatoare de apusuri fiind, am fost extrem de încântată de apusul superb văzut din sala de așteptare. Cum să nu te bucuri oare de tot ce îți oferă viața? Cum??

În ciuda nebuniei din capitală m-am întors acasă cumva schimbată. Ceva s-a rupt. Ceva s-a rostogolit. Ceva vede totul din alt punct de vedere. Dar HEY, sunt tot eu, cea care încearcă din răsputeri să își mențină zâmbetul pe buze.

Vă pup. Pa pa! ?